Despre dragoste într-o manieră exclusivistă

Acesta este momentul meu de sinceritate, clipa ultimelor gânduri şi concluzii rezultate după o altă perioadă de gol. Nu eşti niciodată liber cu adevărat atâta timp cât exişti cu tine însuţi. Unul dintre cele mai mari pericole pentru mine sunt eu. Mă vânez singur, mă pândesc singur, aştept ca de unul singur să-mi scot inima din piept şi să mă declar înfrânt. Pentru că-n acelaşi timp pot gândi ce-i bine pentru mine şi de fapt să acţionez conform contrariului acestui fapt, pentru că ştiu că voi crede în ceea ce simt până atunci când nu voi avea ce să simt, pentru că simt prea mult şi prea complicat, pentru că simt lucruri cu care e greu să cazi la învoială, lucruri care nu te lasă în pace şi-n lipsa cărora fericirea trăită cândva mănâncă din creierul tău ca o armată de termite înfometate. Când ai crezut că ai scăpat, atunci te loveşte din nou, prin conştiinţa faptului că eşti nimic, nimic altceva decât un nume şi că numelui ăsta îi lipseşte semnificaţia pe care tu simţi că şi-o merită. Nu eşti decât un nume într-o agendă de telefon. Ştii că oricum lucrurile nu vor mai duce niciodată undeva mai sus, eşti de mult timp îngropat sub o mulţime de întâmplări care vorbesc deja despre tine aşa cum tu nu mai reuşeşti s-o faci pentru a elucida realitatea. Lucrurile astea nu mai duc nici măcar la o simplă prietenie la care sperai din simplul motiv că nu suporţi să renunţi aşa de bunăvoie la cineva, chiar dacă de fapt tu eşti cel abandonat. De la Liiceanu citire: “În toate prieteniile unul dă mai mult şi suferă mai mult.” M-am obişnuit ca acesta să fiu eu, cel care crede în oameni şi-n capacitatea lor de a le păsa de ceilalţi, cred asta de ani de zile şi nimic nu se schimbă, nimic. Oamenii cred însă că pot să pretindă totul din simplul motiv că ceilalţi există în jur şi că le pot oferi ce-şi doresc. Nu se gândesc însă că pentru asta se naşte undeva o furtună, că acele bătăi ale inimii provoacă apoi un timp îndelungat un chin şi mai mare pe care cuvintele nu-l surprind.

Acesta e momentul în care recunosc că dragostea nu trece de la sine şi că eu personal n-am găsit vreo metodă prin care s-o fac să treacă, prin care s-o închid într-o cutie şi s-o fac uitată prin vreo debadara, prin vreun tomberon de la marginea străzii. Poate că oamenii cred că atâta timp cât te poţi îndrăgosti de cărţi, şi-ţi poţi petrece timpul cu ele, şi le poţi atinge coperta lucioasă noaptea când te bagi în pat, atunci ce nevoie ai mai avea de dragoste adevărată şi de căldura unei mâini care să-ţi fie aproape? Eu nu ştiu să nu exist, şi asta mi-e de ajuns ca să ştiu că dragostea mă va urmări toată viaţa, că mă va hăitui, că mă va suna la telefon pentru o nimica toată, că-mi aduce aminte că fericirea nu există, şi toate astea fără să-mi ofere un singur minut de linişte, de prăbuşire în mine însumi, aşa cum numai dragostea ar trebui să ştie să aducă din când în când.

Deolinda

Eram nehotărât în privinţa artistului portughez pe care urma să-l prezint de această dată şi m-am uitat ceva timp pe lista cu patru nume pe care mi-o făcusem, când în cele din urmă m-am hotărât asupra unei trupe care-mi este la fel de dragă precum cele două nume pe care le-am prezentat mai înainte. Astăzi facem cunoştinţă cu Deolinda, un cvartet de tineri artişti format în 2006, care-şi trage esenţa din fado-ul tradiţional fără să cânte însă aşa ceva, şi fără să tindă la stilul de fado tipic: chitara portugheză (eşenţială în fado) lipseşte cu desăvârşire, la fel ca şi fatalismul versurilor sau îmbrăcămintea sumbră, tipică fado-ului tradiţional.

În 2008 le apărea primul album, “Canção ao Lado”, care i-a aruncat direct în lumina reflectoarelor. S-ar zice că succesul lor vine din stilul exuberant, şi interpretările uneori comice sau din sunetul dulce al chitării pe care vocea puternică a solistei (Ana Bacalhau) o însoţeşte perfect.

Numele de Deolinda reprezentă un personaj fictiv invententat de membrii trupei. Cântecele poartă povestea Deolindei, explicată de carismatica Ana Bacalhau, care aduce la viaţă aceste poveşti. Nu întâmplător, Deolinda apar în peisajul muzical portughez inspiraţi de un alt nume aflat în plină ascensiune: Mariza, care a readus Portugalia şi fado-ul pe harta muzicii internaţionale. Al doilea album, “Dois Selos E Um Carimbo”, le-a apărut în 2010.

Tineri şi plini de talent, într-un fel revoluţionari, tinerii de la Deolinda promit ceva mai mult în peisajul muzical portughez. Au o poveste şi un mod propriu de a o spune. Pentru asta merită ascultaţi!

Membrii trupei:

• Ana Bacalhau – voce
• Luís José Martins – chitară clasică, ukulele, cavaquinho, guitalele şi voce
• Pedro da Silva Martins – aranjament muzical, versuri, chitară clasică şi voce
• José Pedro Leitão – contrabas şi voce

Din aceeaşi serie:

1. Fado – un cântec cu personalitate

2. Amália Rodrigues

3. Mariza

Mecanica inimii

Dacă am avea cu toţii un mecanism care să ne avertizeze de pericolele pe care le presupune dragostea, atunci el ar putea lua foarte bine forma unui ceas cu cuc care să stea tot timpul conectat la inima noastră şi care să înceapă să cânte atunci când dragostea îşi face loc înspre inimă. Un astfel de mecanism are şi micuţul Jack, un copil născut şi crescut la limita existenţei, care într-o zi o zăreşte pe micuţa dansatoare andaluză, domnişoara Acacia, şi de care se îndrăgosteşte pe loc. Pentru ea alege să meargă la şcoală şi să îndure torturile unui individ fioros, care suferă şi el în secret după chipul micuţei dansatoare, care nu mai este de găsit.

Colapsul unei lumi (discreditarea sa şi moartea mamei adoptive) duc povestea micuţului Jack (mai mult inconştient) înspre o nouă dimensiune, înspre asumarea riscului pe care-l presupune dragostea, ştiind că ceasul pe care-l poartă pe post de inimă i-ar putea ceda în orice clipă şi i-ar aduce sfârşitul. Ajunge astfel în Andaluzia unde o găseşte în cele din urmă pe domnişoara Acacia, dragostea lui, şi unde crede că-şi găseşte fericirea alături de ea până în clipa în care în peisaj îşi face apariţia şi Joe, aducând cu sine şi gândul răzbunării.

Fiind mai degrabă o metaforă pentru condiţionarea şi alegerile făcute în dragoste, Mecanica inimii reuşeşte să fie o carte drăguţă, parcă scrisă anume pentru copilul din noi. În povestea lui Jack fericirea nu rezistă până la sfârşit aşa cum nici inima sa improvizată nu este făcută să reziste veşnic, chiar dacă de la un moment dat viaţa copilului deja matur nu mai depinde de funcţionarea ei.

Mathias Malzieu – Mecanica inimii, Editura Nemira, 2009, 183 pag

Povestea mea de dragoste cu Harry Potter

A fost probabil primul şi singurul roman adevărat al copilăriei mele. M-a obsedat nopţi întregi, citeam până simţeam că sângele care-mi curgea prin vene mi s-a evaporat într-o stare de totală inconştienţă. Îmi aduc aminte şi acum circumstanţele în care, într-o zi de vară, am convins-o pe mama să-mi cumpere primul volum de la o tarabă de cărţi din faţa magazinului Bucur Obor. Acesta a fost începutul dependenţei şi al construcţiei unei lumii pe care n-am mai reuşit s-o scot vreodată din capul meu. Când l-am cunoscut, aveam vârsta lui, şi până la un punct am crescut odată cu Harry Potter. În aşteptarea Pocalului de foc, iar apoi a Ordinului Pheonix, reciteam volumele anterioare subliniind şi făcând însemnări pe marginea paginilor referitoare la diferite amănunte care ştiam că vor fi decisive în volumele care vor urma, iar uneori remarcam neconcordanţe de la un volum la altul în textul autoarei. A fost fascinaţia copilăriei mele, şi aş fi fericit să rămână şi fascinaţia întregii mele vieţii. The novel who survived. Între timp, în urma unor circumstanţe nefericite, volumele mele s-au pierdut. Mai am am în bibliotecă Camera secretelor în prima ediţie Egmont şi The Half-Blood Prince în ediţie Bloomsbury, a cărei frumoasă supracopertă nu mai e nici ea de găsit. Într-un fel straniu am simţit c-a venit momentul să le recitesc, putând să adaug de data asta şi The Deathly Hallows, pe care dintr-o anumită lipsă de curiozitate n-am mai simţit nevoia s-o citesc devorator în momentul apariţiei ei. Întrucât cărţile nu m-au mai ajutat, am reluat de data asta vizionarea tuturor celor şase ecranizări de până acum ale volumelor, care deşi nu egalează sentimentul pe care ţi-l oferă lectura cărţilor, tot te aruncă destul de bine în lumea despre care ele vorbesc. Cred, şi se pare că nu sunt singurul, că n-ar trebui să existe adult pe care să nu-l impresioneze povestea acestui băiat însemnat şi a şcolii Hogwarts, locul unde învaţă el. Pentru că mai mult de o poveste cu magie, vrăjitori, cozi de mătură, şi profesori care să te persecute, romanele din seria Harry Potter sunt o excelentă portretizare a luptei dintre bine şi rău, un rău atât de inteligent şi de puternic încât numai un bine similar i-ar putea face faţă, sunt o lecţie despre prietenie şi despre dragostea care-ţi dă curajul să-ţi înfrângi temerile. Pentru că mai mult decât o lume cu creaturi fantastice şi cu cu oameni capabili să facă vrăji, Harry Potter este un roman care vorbeşte despre oameni ca şi noi, care nu-şi doresc altceva decât ca celor de lângă ei să le fie bine.

Muştele. Cu uşile închise. Morţi fără îngropăciune. Diavolul şi bunul Dumnezeu. Sechestraţii din Altona

Nu sunt un cititor avizat de dramaturgie iar pe la teatru mai ajung doar din când în când, atunci când mai am ceva bani puşi deoparte, ceea ce nu s-a mai întâmplat în ultimul timp. Cred că această carte e prima de dramaturgie pe care o citesc după piesele lui Caragiale din liceu şi cu toate că-mi plac schimburile de replici şi tehnicile folosite în teatru, prefer oricând un roman bun în locul unei piese de teatru citite.

Piese lui Jean-Paul Satre mi-au plăcut, în primul rând datorită lucidităţii abundente care se găseşte în ele. Piesele sunt plasate într-un cadru istoric antic (Muştele), medieval (Diavolul şi bunul Dumnezeu) sau relativ contemporan scrierii lor (Morţi fără îngropăciune & Sechestraţii din Altona), sau pur şi simplu într-unul abstract, atemporal (Cu uşile închise). Teme precum libertatea şi raportarea omului la societatea în care trăieşte sunt sunt întâlnite destul de des, libertatea fiind de altminteri una dintre preocupările de bază ale lui Sartre-filosoful, element esenţial în înţelegerea şi interpretarea existenţialismului.

N-are sens să mă apuc de comentat sau de povestit acum nişte piese care în esenţa lor surprind o realitate suficientă pentru a vorbi singură despre sine. În Cu uşile închise (trei personaje care-şi revendică dragostea şi liniştea în acelaşi timp) găsim o replică deja celebră: “Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt Ceilalţi!” Toate sunt piese care-ţi plac în timpul lecturii şi care te ţin în suspans, toate pot fi la fel de bine microromane de care să te bucuri. În ceea ce-l priveşte pe Sartre-dramaturgul, este clar un autor care merită citit şi la care să reflectezi puţin. Despre interpretarea pieselor ştiu că se juca Cu uşile închise acum vreo doi ani la Teatrul Naţional, deşi n-am ajuns s-o văd. Poate îmi fac un drum dacă se mai joacă în stagiunea asta.

Jean-Paul Sartre – Muştele. Cu uşile închise. Morţi fără îngropăciune. Diavolul şi bunul Dumnezeu. Schestraţii din Altona, Editura Rao, 2007

Amintire

Odată, pe când eram la liceu, ni s-a dat o temă destul de interesantă pentru ora de franceză. Ni se cerea să scriem un text despre un accident, în franceză, bineînţeles. Este de menţionat că deşi “învăţ” franceză din clasa a II-a, nu sunt foarte departe de nivelul de atunci, deşi este o limbă care-mi place. Tema nu era neapărat individuală, ci puteam să ne grupăm şi-n echipe de câte doi. Aşa se face că i-am propus atunci lui Alex, care are o mătuşă care se pricepe la franceză, să facem o echipă în care eu să scriu textul şi-n care el să vină cu traducerea, ceea ce-am şi făcut. Am scris cu ocazia aia un text care mi-a plăcut din prima şi de care am fost cât se poate de mulţumit. Faza tare e că nu mică mi-a fost mirarea atunci când profa’, atunci când a fost să ne aducă notele, ne-a acuzat că am luat textul de undeva de pe internet. Motivele: un text aşa cum nu mai avea nimeni pus la pachet cu o traducere aproape perfectă. Ne-a înţeles totuşi atunci când i-am explicat că eu am fost cel care a scris textul. Rezultatul s-a concretizat bineînţeles într-un zece.

Mâinile

mâinile
ca doi demoni căzuţi
din respiraţia infinitului

mânat de dorinţa infernală
de a atinge de a simţi
de a îmblânzi sentimentul
cu nervii

fără să ştiu cum se termină
visele în care îmi scufund mâinile
într-un întuneric absurd
mă trezesc şi mi-e groază
de faptul că mâinile-mi sunt goale
şi pe dinafară şi pe dinăuntru

(Iulie 2010)

instinct

în această dimineaţă îmi beau cafeaua din cana goală, aceeaşi cafea pe care am băut-o şi ieri şi după care am plâns toată ziua, pe care o cerşisem la elefanţi şi o ascunsesem bine la piept. în această dimineaţă trăiesc ghidat de cofeina de ieri şi de alcoolul pe care l-am băut cândva în timpuri imemoriabile, pe când încă ADN-ul nu se ridicase din ape. n-are sens. prelins pe asfalt, ghidat de instinct, mă strecor printre indivizi indiferenţi, absorbiţi de propria inconştienţă, printre bucăţi de carne care nu ştie că respiră, mi se face rău şi-mi vomit cuvinte transformate în gândaci stradali cu personalitate, mă uit sfidător atunci când trec pe lângă mine fără să mă cunoască, fără să ştie că acest paradis pe care îl port în spatele ochiului mă conduce instinctiv înspre un rotocol de conştiinţă ce trece prin aer ca un puf de păpădie atemporal. ştiu că sunt însemnat, că-mi port inima pe ceafă metamorfozată într-o porţiune de piele care s-a albit dintr-odată, ştiu că acest paradis nu-mi aparţine şi nu mi se pare ciudat atunci când aceiaşi oameni preocupaţi de tipecubuzemaridelatvşiemisiunealuibotezatuşi capatosşicemaifaceiubitaluinuştiucinecareafostvăzutăcualtnuştiucine labraţşipamparamericanoşitotaşa îl revendică, dar nu înţeleg nimic din toate acestea, îmi beau cafeaua din cana goală şi privesc în gol la spaţiul de la mine în care s-a strecurat intimitatea fără să tragă după ea şi pe cineva anume, aceasta e ultima clipă în care zâmbesc ştiind că ceea ce mă doare pe mine se ascunde undeva în spatele inimii şi că ceilalţi nu au nicio idee atunci când umplu metrouriautobuzetramvaie purtând şi ei, la rândul lor, doza de inconştienţă şi de indiferenţă care-i face părtaşi la această prăbuşire a unei conştiinţe către care alţii încearcă să se strecoare din greu, prin vreo portiţă ascunsă, prin vreun gang. cafeaua mi s-a terminat.

Istoria secretă

Unele cărţi le citeşti pur şi simplu dintr-o răsuflare, chiar dacă răsuflarea asta ajunge să ţină şi câteva zile. Cam aşa mi s-a întâmplat mie cu această carte pe care am scos-o din bibliotecă cunoscând foarte puţine despre subiectul ei, şi nimic despre autoare. Scriitura m-a prins imediat şi iremediabil, subiectul m-a ţinut atât de bine prizonier încât am uitat şi de serialele mele de pe AXN, şi de orice altceva aş mai fi ţinut să fac între timp.

Nu ştiu ce-i ăla “roman de campus”, aşa cum e descris pe coperta iv, întrucât nu ştiu să mai fi citit aşa ceva înainte. Dar dacă ăsta e un roman de campus, atunci în mod clar îmi plac astfel de romane şi-mi păstrez vie dorinţa de a mai citi aşa ceva. De ce ar fi atât de interesant un astfel de roman? În primul rând se înţelege că este plin de tineri şi cu multe amănunte în ceea ce priveşte viaţa de student, fie ea dintr-un oraş din SUA sau de oriunde. Profesori pretenţioşi, petreceri, viaţa de cămin, grupurile de prieteni din care faci parte, şi multe alte astfel de elemente. Subiectul împreună cu scriitura reuşesc să ne pună în faţă un roman senzaţional, care nu cere prea mult efort de la noi.

Aspiraţiile metafizice ale unui grup elitist de studenţi, conduşi de un profesor cât se poate de selectiv, îi îndeamnă pe aceştia să organizeze o bacanală în spiritul celor ale grecilor din antichitate. După o noapte cu tentă suprareală, ei se trezesc autorii unei crime de care nu sunt conştienţi şi de care nu-şi aduc aminte, pentru care se hotărăsc să-şi şteargă urmele. De aici şi până la comportamentul compulsiv pe care unul dintre ei, care n-a participat la ritual, îl capătă referitor la secretul pe care îl are de ascuns, nu mai era decât un singur pas. Aşa că acesta ajunge să fie considerat oaia neagră a grupului şi asupra lui începe să fie desfăşurat un întreg complot. Ce decurge de aici nici nu mai are rost să fie povestit, cartea în sine leagă totul atât de bine încât n-o mai poţi lăsa din mână.

O poveste cu şi despre studenţi, cu un aer misterios afişat la vedere, cu o tensiune înnebunitoare, asta ar fi pe scurt Istoria secretă a Donnei Tartt. O carte excelentă care ridică întrebări referitoare la moralitate şi la vina colectivă, la presiunea psihologică exercitată de un anumit eveniment şi de caracterul îndoielnic al unor persoane care pot părea până la un punct exemplare.

Ei bine, cartea asta m-a afectat parcă puţin mai mult. E un prea mare spirit libertin, prea mult alcool, sunt prea multe ţigări, unii dintre tipii ăştia se îmbată fără măsură, se lasă dominaţi de instincte lăuntrice care mai de care: homosexualitate, incest, furie, transformând lumea din carte într-o formă redusă de univers antic grec. Nimic mai interesant de atât.  Cartea asta a reuşit cumva să-mi îmbete gândurile într-atât încât să-mi fi dorit să am lângă mine o sticlă de whisky cu care să mă ameţesc puţin (mai mult). În lipsă, nu mi-a rămas decât să citesc mai departe şi să regret cumva sfârşitul, atât al cărţii cât mai ales al lumii pe care o prezintă ea.

O recomand cu mare plăcere chiar dacă ştiu că nu se mai găseşte de cumpărat. Când am cumpărat-o eu, acum vreo doi ani, am dat doar 5 lei pe ea. Era la super reducere!

Donna Tartt – Istoria secretă, Editura Polirom, 2005, 607 pag

O altă cădere

Semnele acestei îmbolnăviri mi-erau de demult cunoscute şi nu mi le doream prea curând. Gânduri dezordonate, insomnii, visare cu ochii deschişi, toate astea îmi anunţă de pe acum o altă cădere într-o stare de existenţă lângă o limită de pe marginea prăpastiei. Cunosc toate astea atât de bine, m-am jucat cu ele cândva până când am rămas fără puteri, iar acum se pare că-mi recâştig curajul de a mă arunca iar într-o astfel de furtună tulbure. Nu simt niciun impuls de a da înapoi. Mă consolez cu faptul de a şti că nu Gravitaţia e responsabilă pentru asta. Căderea vine din altă parte, iar asta numai noi putem bănui instinctiv ce înseamnă.